„Un băiat pe lista lui Schindler” de Leon Leyson - Recenzie

 Titlu: Un băiat pe lista lui Schindler

  Autor: Leon Leyson

  Număr de pagini: 239

  Editura: Rao




   Un băiat pe lista lui Schindler este cartea care m-a făcut să mă întreb dacă mai existau în acea perioadă oameni cu un suflet atât de bun precum cel al lui Schindler.

     Astăzi am decis să scriu despre această carte. Despre momentele și emoțiile pe care le-am trăit o dată cu personajele, împreună și alături de ele.

     A fost atât de impresionant pentru mine faptul că autorul a trăit acelui calvar din zilele trecute! Îmi place orice carte legată de războaie, mai ales din cele din Al Doilea Război Mondial, când lumea parcă a atins apogeul durerii, tristeții și mândriei. O lume în care puțini își mai știau viitorul, imaginându-și o prăpastie imensă fără sfârșit. Un abis în care sufletul e aruncat și nu mai are cale de scăpare. Să știi că nu-i mai poți întâlni pe cei dragi, ori de câte ori te gândești la ei. Nu mai sunt lângă tine, smulși de lângă inima și trupul tău. Nu le mai poți auzi vocea și râsul într-o dimineață însorită de sâmbătă. De fiecare dată te întrebi dacă ceea ce ți se întâmplă e coșmar sau realitate.

    Leon e băiatul care a supraviețuit terorii naziștilor. În fiecare zi îi era dat să vadă și să audă cele mai crude cuvinte și imagini. Lucruri care îl vor urmări toată viața, până când va decide să încerce să uite de tot și să înceapă o nouă viață. Dar până atunci, a îndurat și a trecut prin multe. El trăia în Polonia împreună cu familia sa. Avea doar 10 ani când a început războiul.

  

     Era prea multă ură. Pentru ce? Pentru mai multă putere, mai multe câmpii pe care să-ți poți teroriza evreii? Încerc să nu mă mai treacă fiorii când citesc astfel de cărți. Încerc să nu plâng, dar astfel de povești sunt atât de profunde și pline de tristețe, încât eu, ca cititor, mi-aș fi dorit să am parte de aceleași suferințe, să fiu una cu ei și să le alin durerea. Sau, să fiu un om bun care să-i ajute. Să-i sprijine. Așa cum făcea Schindler cu ei. L-am admirat. Mi-a plăcut de el. Nu îi executa pe evrei, le vorbea cu bunătate și le zâmbea. Îi aducea în fabricile lui pentru a fi păziți de pericol și de singurătate. 

     În toată această carte am simțit că Leon îi dăruia lui Schindler recunoștință. Cel mai dureros pentru acest băiat a fost că și-a pierdut aproape toată familia. Au pierdut doi frați. Au mai rămas Leon, o soră, un frate și părinții lor. Însă, înainte să fie ajutați de Schindler, au trăit cele mai îngrozitoare și tulburătoare chinuri. Nu aveau de mâncare, hainele le erau petecite, murdare. Trăiau în fiecare zi ascunși și cu frica de nu a fi găsiți de naziști. Dar aceștia au măturat orice evreu din locurile lor. I-au dus în lagăre și îi puneau să muncească. La sfârșitul zilei, nu primeau aproape nimic, nicio răsplată. Erau bătuți și batjocoriți.

     Am simțit un sentiment familiar. M-a determinat, după unele pagini pline de suferințe, să mi se mai destindă sufletul. Leon își iubea foarte mult familia. Și a făcut orice pentru a fi alături de ei și de a-i recupera. 

Trebuia să acționez.

Trebuia să îl găsesc pe tata.

     Uneori, băiatul încerca să-i convingă pe naziști că era la fel cu acei copii care treceau pe stradă fericiți și zâmbind. Voia să nu fie mai prejos decât ei. Să-l considere și pe el o ființă, nu un experiment de torturat și de umilit. O ființă cu dreptul de a avea libertate și fericire.

Îmi amintesc cum stăteam sprijinit cu bărbia de vârful unui gard, ca să urmăresc 

un asemenea spectacol de comedie care făcea haz de necaz. 

Râdeam chiar și atunci când nu prea înțelegeam glumele, fiindcă așa le arătam naziștilor că nu aveau control asupra mea.

     Un lucru sfâșietor a fost faptul că au fost nevoiți să se mute din sătucul în care stăteau, Narewka. Mâhnirea se simțea treptat, cu fiecare zi pe care o petreceau departe de casă. E un lucru oribil să știi că poate nu te vei mai întoarce niciodată în locul unde te-ai născut și unde se află familia ta. 

- Încă nu ne putem întoarce, a răspuns tata.

 Poate nu ne vom mai întoarce niciodată.

     O carte de memorii. Memorii pe care, în timp ce le scria, le retrăia. Memorii care nu pot fi uitate pentru nimic în lume. Această carte m-a făcut să văd războiul prin ochi de copil. Un copil cu vise, speranțe și viitor. Dar... a durut. Doare să vezi că totul a fost curmat din cauza antisemitismului. Copiii evrei din acea perioadă nu mai aveau dreptul la nimic. Le era interzisă copilăria. Jocurile. Distracția. Nu aveau voie să iasă prin parcuri, să se plimbe pe străzi sau să se joace cu alți copii. Pur și simplu nu poți fi neutru la ceea ce se întâmpla. Suferința era realitatea... Ei, copiii evrei, oameni ca oricare alții, cu aceleași sentimente și aceeași inimă, nu mai aveau dreptul să meargă la școală, să învețe, să-și formeze viitorul și să aibă cunoștințe. Nu mai puteau fi oameni. Toate poftele pe care omul le poate avea. Totul a fost dus de râpă.

      Cum am mai spus, Schindler a fost un om care îi ajuta pe alții, fără a dori să primească ceva la schimb. Faptul că îi vedea în viață pe oamenii care ar fi putut fi duși în lagărele de exterminare, îi dădea putere, îndurare și blândețe. A fost o personalitate care a ajutat și a salvat 1200 de evrei. Putea fi prins, denunțat, dar emana o asemena încredere, încât nimeni nu bănuia nimic. Un adevărat erou pentru acei ani de groază și de temut. 

      Leon Leyson a trăit până în anul 2013. A avut copii și o viață fericită. Și-a reînceput viața, încercând să dea totul uitării. În ciuda faptului că nu a putut termina școala, acesta era foarte eminent, învăța rapid noi limbi străine și îl pasionau lucruri din orice domeniu. M-a impresionat profund, mai ales că a devenit profesor universitar, și-a întemeiat o familie și a fost un om adevărat care a luptat pentru el și pentru cei pe care îi iubea.

 Autorul cărții,

     Vă spun cu băgare de seamă și cu convingere. Această carte trebuie citită de voi. De cei care adoră memoriile, jurnalele și vor să afle mai multe despre lumea de atunci, să simtă ce au trăit alții, să se cutremure de cele citite. 

     Vă doresc lectură plăcută!

RATING:

     Citate:

• „Scopul nostru era să rămânem în viață până când nemții aveau să piardă războiul și să plece învinși.”
• „Octombrie 1944. Sunt dezbrăcat. Am capul ras. Tremur de frig și de frică. Sunt înconjurat de un întuneric profund.”