Gând de toamnă





        Vântul adie ca un ștrengar printre pomii din livadă, ciufulindu-le și smulgându-le câte un moț de frunze.
        Înserarea coboară molatec prin grădini. Păsări spintecă cerul cu aripile, ca săgețile unor cavaleri. Luna învăluită în ceață strălucește cu splendoare, stăpânind întinderea nopții. Stelele îmbracă cerul scânteind una câte una ca beculețele unor străzi văzute din depărtare, asemenea unui megalopolis stelar.
        Vântul aspru gâdilă iarba uscată, făcând-o să danseze de bucurie.
         Frunzele copacilor, cândva tineri, dansează in aer până cad la pământ, formând un covor imens și multicolor în lumina lunii.


         O frunză aurie, o frunză diferită de celelalte, zbura. Da, zbura în adevăratul sens al cuvântului! Nu vroia nicidecum să cadă la pământ. Dar, dintr-o dată, am simțit că un val rece mă cuprinde. Eram deasupra pământului. Îmi era frig. Dar ce contează? Zburam, și asta mi se părea minunat! Ce se întâmplase de fapt? Frunza mă luase cu ajutorul vântului și astfel am ajuns sus, deasupra satului. Ce frumos era! Totul era lumină. Casele aveau lumințe albe-gălbui, fumul ieșea din hornul lor și câte un om mai vedeai singuratic pășind pe pământul aspru. Cățeii lătrau în plină noapte, când un necunoscut trecea pe lângă '' teritoriul '' lui. Livada era plină de mere îmbujorate și zemoase, așteptând ca să fie culese și puse în coșulețe pentru iarnă ca să îmbujoreze obrajii copiilor.
        În pădurea neagră câte-o bufniță auzi cântându-și partitura. Aerul tomnatic răscolește sufletele copacilor, spunându-le că toamna a sosit, iar ei își vor pierde în curând comoara.
       Noapte de toamnă este un vis. Un vis pe care îl visează un copil cu ochii deschiși.
   


                                                                                                             Daria.

Comentarii

Trimiteți un comentariu