luni, 13 martie 2017

„Harry Potter și Piatra filosofală” de J.K. Rowling - Recenzie

 Titlu: Harry Potter și Piatra Filosofală

 Seria: Harry Potter

 Autor: J.K. Rowling

 Număr de pagini: 354

 Editura: Arthur



          Nu mă așteptam să-mi placă atât de mult!

   Îmi vine greu să cred că înainte să citesc această carte și să mă documentez mai mult despre serie spuneam întruna că nu-mi va plăcea, că n-o voi citi niciodată doar pentru că e populară. Când eram mică, mereu vedeam la televizor reclame cu filmele Harry Potter și de atunci mi s-a pus pata că e prea populară toată febra asta cu seria de cărți și de filme.

     Până când o colegă mi-a zis că a citit primele trei volume și am mers cu ea la bibliotecă să și-l împrumute pe al patrulea. Am întrebat-o mai multe despre ce e vorba, iar ea a început să-mi spună multe, cred că prea multe. Dar, ca prin magie, mi-am zis că merită să încerc, de ce nu? 👻

     Revenind la recenzie. Da, mi-a plăcut enorm! Mi-a depășit cu un milion de ori așteptările, credeam că e o carte banală pentru toți copiii care nu mai știu ce să citească. Nu, nu e așa. Harry Potter și Piatra Filosofală e o carte uimitoare.

       Primul volum ne introduce în aventurile a trei elevi la școala Hogwarts: Harry, Ron și Hermione.

     Harry este un băiat de doar zece ani, căruia i-au murit părinții într-un mod misterios. Familia Dursley i-a spus c-ar fi murit într-un accident de mașină, iar el, Harry, ar fi supraviețuit într-un mod miraculos. Dar nu așa s-a întâmplat. Cel mai puternic vrăjitor al magiei negre, Voldemort sau, dacă nu vreți să-i spunem așa, Știm-Noi-Cine. El i-a omorât pe părinții micului personaj și a avut o încercare zadarnică să îl ucidă și pe Harry. El era popular pentru că avea o cicatrice pe frunte în formă de fulger și fiindcă toată lumea știa că el a scăpat ca prin minune de atacul vrăjitorului.


Lui Harry nu-i plăcea decât un singur lucru din înfăţişarea sa: cicatricea în zig-zag, amintind de şerpuirea unui fulger. O avea de când se ştia şi îşi amintea că primul lucru despre care o întrebase pe mătuşa Petunia era de unde avea acel semn.

     Micul erou a fost dus la singurele rude ale lui rămase în viață. Familia Dursley. Aici, timp de zece ani, Harry a trăit momente și clipe de calvar, încercând să pară cât de normal putea, dar unchiul, mătușa și vărul lui se purtau inimaginabil de urât cu el, crezând că e o creatură nemaiîntâlnită scăpată din junglă.

     În timp ce citeam aceste pasaje, mi se făcea milă de Harry și începuse să-mi crească o ură în suflet pentru familia Dursley. Ei nu se gândeau că băiatului i-au murit părinții? Nu, nu se gândeau, așa că ei continuau să se poarte într-un mod meschin și jalnic față de el.



     Până când, într-o zi, micul Potter primise o scrisoare. Nu se putea ca unchiul său să nu i-o ia. Era o scrisoare de admitere la Hogwarts! Îngrozit, unchiul său a ars-o. Dar degeaba. Scrisorile continuau să vină la ei acasă.

     Nu vreau să vă spun mai multe pentru că, bineînțeles, vă veți pierde din farmecul și suspansul acela unic atunci când veți citi cartea. Prin niște împrejurări pe care acum nu vi le voi prezenta, Harry ajunse la Hogwarts. În tren s-a împrietenit cu Ron și Hermione, cei doi prieteni care vor fi alături de el pe tot parcursul acestei aventuri.


     Privirea îi mai zăbovi pe Harry preț de câteva clipe, apoi, ca și cum deodată și-ar fi dat seama ce face, își aruncă din nou ochii spre fereastră.

     Toată acea atmosferă festivă, jovială și veselă m-au determinat să fiu alături de personaje, să le simt trăirile, să îi ajut, să iubesc, să urăsc și să trăiesc alături de ele.

     Ajunși la castelul Hogwarts, elevii din anul întâi trebuiau să-și pună pe cap o pălărie specială: pălăria de selecție. Lui Harry îi era frică ca nu cumva să fie repartizat în cea mai întunecată casă, Slytherin, unde erau doar cei favorizați de profesorul de filtre și elixire, Snape. Voia să rămână alături de noii săi prieteni. Oare unde va pica? În Gryffindor, Hufflepuff, Ravenclaw sau Slytherin?

- Hm, auzi un glăscior la el în ureche. Greu. Foarte greu. Mult curaj, văd bine. Și o minte-brici, pe deasupra. Si talent - cu ghiotura, da. Bașca o lăudabilă aspirație să arăți de ce ești în stare. Foarte interesant... Oare unde să te repartizez?
   
     Încă din primul volum, Harry devine cel mai tânăr gonaci la jocul Quidditch. Acest joc se desfășoară în aer, zburând pe mături. Totul mi s-a părut atât de magic și de fermecător! Când se desfășurau meciurile, citeam cu nesaț fiecare pagină destinată descrierii acestui joc, cum se desfășura și cum se descurcau jucătorii. Eram atât de prinsă în mrejele jocului și ale poveștii, încât uitam de mine, de tot ce se află în jurul meu.

     Lectura a fost o joacă. Nu simțeam deloc trecerea timpului. Treceam cu ușurință peste pasaje, am intrat profund în povestea și sentimentele personajelor.
Uneori eram atât de adânc intrată în lectură, încât timpul trecea și eu aveam alte lucruri de făcut. Dar, cu toate acestea, povestea a rezonat cu mine, m-a determinat să ador fiecare cuvânt scris al autoarei, fiecare replică jucăușă și m-a făcut să trec dincolo de pagini. Mă aflam în Hogwarts, acea lume magică, unică, plină de zâmbete, distracție, loialitate și prietenie.

     Dar nu toată cartea a fost veselă. Ca în orice roman de fantezie și acțiune, trebuiau să se întâmple întorsăturile de situație specifice, răsturnărilor de sentimente ale personajelor, noi emoții: frica, tristețea, mâhnirea, înșelăciunea se cuibăreau în sufletul meu de cititor.
   
     Harry Potter și Piatra Filosofală este o carte uimitoare, grandioasă, care te introduce în aventurile și în emoțiile personajelor, făcându-te să fii una cu paginile, cuvintele și sentimentele eroilor din carte.

     Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut cartea de introducere în lumea fascinantă Hogwarts? 💜

RATING:

 



         Vă doresc  lectură magică!


 
  

duminică, 12 martie 2017

Cum m-am apucat de citit?

        

     Cum m-am apucat de citit? Am crescut printre cărți, înconjurată de prieteni loiali și fascinanți.

     Prima mea întâlnire cu lumea cărților a început încă de la cinci ani. Cum mama mea a fost o devoratoare de cărți (bibliotecară), nu avea cum fiica ei să nu iubească lectura. Așa că îi datorez totul mamei mele pentru că ea m-a îndemnat să citesc. Îmi lectura în fiecare seară povești și basme pe care le voi ține în sufletul meu toată viața. Toată acea atmosferă, vocea caldă a mamei care se ridica și cobora ca niște valuri șoptitoare de lucruri dulci și tainice, m-au făcut să iubesc literatura, cărțile, cititul. În fiecare zi o rugam să-mi citească, iar ea, entuziasmată de setea mea pentru carte, își retrăia împreună cu mine copilăria și îmi deschidea porțile spre o lume feerică și înaripată. 

     Așa că, prin urmare, am început să citesc singură. Citeam orice, de la povești cu zâne, basme cu Feți-Frumoși, până la întâmplări pline de mister și suspans. Însă, deveneam foarte îmbufnată și mâhnită când cineva mă obliga să citesc o carte care nu era pe placul meu. 

     Țin minte că eram în clasa a III-a și doamna învățătoare ne-a dat de citit o carte: Fram, ursul polar de Cezar Petrescu. Nu am îndrăgit-o deloc. Săream peste pagini, capitole, mă plictisea teribil. Așa că am renunțat. Dar, peste un an, am descoperit cartea Singur pe lume de Hector Malot. Așa copil cum eram, o citeam și noaptea, atât de mult îmi plăcea!

     De atunci, citesc romane alese cu atenție și, bineînțeles, urmând cu drag sfaturile mamei. Citesc cărți noi, cărți de beletristică: clasice, contemporane și polițiste. 

    Cărțile sunt precum niște corăbii care te poartă pe valuri înspumate și te duc spre insule de fantezie ce așteaptă să fie descoperite. 

     Așa că, oameni frumoși, citiți orice vă pică în mână, zâmbiți în continuare și fiți fericiți!

 Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a 
 Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.